S-au încheiat 7 zile de când nu mai alăptez. Au trecut cu bine, fără plâns sau crize. A cerut de câteva ori, i-am explicat că nu se mai poate. I-am amintit cum joi seara, ultima oară când a stat la țiți, și-a luat „la revedere” și le-a pupat pe fiecare.
Și uite așa, s-a încheiat o etapă importantă din viața mea și a copiilor mei. Nu știu dacă cea mai importantă, dar una cu mare însemnătate. Una plină de provocări, nopți nedormite, durere câteodată, frustrare, dar, mai mult decât orice, o etapă plină de iubire, dezmierdare, alinare.
4 ani, 9 luni și 25 de zile. Asta a fost perioada totală în care mi-am alăptat cei doi pui. În care i-am simțit aproape cum numai o mamă îi poate simți. Timpul în care încă i-am considerat bebelușii mei, deși îi vedeam cum cresc și cum devin tot mai independenți, mai conștienți de puterea lor, de dorințele lor.
Eu mă simt bine. Încă nu am regrete, deși am fost cumva forțată de împrejurări să pun capăt alăptării acum. Dar cred că e mai bine, atât pentru mine, cât și pentru VM și restul familiei.
Nu știu cât va trece până când mi se va face dor. Sper până atunci să găsesc alte modalități de a oferi și primi această iubire pură pe care n-am mai trăit-o altfel până să alăptez.
Probabil voi invidia fiecare mamă pe care o voi vedea alăptându-și bebelușul. Și cu siguranță voi încuraja fiecare mamă să își alăpteze puiul, pentru că da, este ceva mult mai presus de cuvinte. Experimentezi niște sentimente pe care nu ai cum altfel să le înțelegi sau să le trăiești într-un alt mod.
Începe o nouă etapă. Privesc înainte cu încredere!