Multe mămici mă felicită și mă admiră pentru faptul că am alăptat. Pe primul născut 2 ani, pe al doilea, 2 ani și 2 luni. Mă bucur și eu că am reușit, dar trebuie să recunosc cât de greu a fost la început. Am fost atât de aproape de a renunța încă din prima lună!
Am pornit cu multe idei preconcepute. Prima a fost aceea că eu nu o să am lapte. Mama mea nu a avut, sora mea la fel, bineînțeles că nu voi avea nici eu. Apoi, a doua idee era aceea că alăptarea doare. Și în final, în urma unui curs de puericultură, am adoptat o altă idee preconcepută, în cealaltă extremă: toate mamele au lapte, este imposibil să nu poți alăpta.
Cam acestea erau toate informațiile mele despre alăptare. Bine, nu știam mai nimic despre creșterea unui copil, eram cumva ca picată din cer, când s-a născut copilul. Citisem în perioada sarcinii cum se dezvoltă bebelușul la mine în burtică. M-am gândit că voi citi informații noi în ritm cu fiecare etapă de dezvoltare, după ce se va naște. Am avut o sarcină de invidiat, fără nici cea mai mică problemă, greață sau mai știu eu ce disconfort. Am crezut că așa va fi și după ce se va naște bebe.
Râdeți, nu? Eh, eu nu am mai râs.
Nașterea a fost grea. Cu dureri cumplite, cu complicații. Am avut noroc cu un doctor minunat în care am avut încredere deplină, pe care l-am îndrăgit din prima zi și care va avea un loc special în inima mea cât voi trăi.
A venit și momentul mult așteptat: punerea pruncului la sân. Acel miracol, acea conexiune pe care numai o mamă și pruncul ei o pot trăi. În cazul meu nu a fost nici pe departe o minune. Ci un stres cumplit, o durere fizică și psihică de nedescris. Amplificată și de doctorul neonatolog care mi-a spus sec: „logic că plânge, că n-are ce mânca.”
Și iată-mă acasă, la 2 zile după naștere. Plecasem o femeie zen, fericită, încrezătoare, nerăbdătoare și m-am întors o mamă stresată, cu dureri puternice, disperată și plângând continuu pentru că nu știam ce să fac cu bebelușul din brațe.
Au urmat săptămâni de chin, în care deși părea că am lapte, în continuare bebelușul plângea neîntrerupt. Nu știam cum să îl pun corect la sân, motiv pentru care m-am ales rapid cu ragade mamare. Era atât de grav încât nu suportam niciun fel de haină pe mine. La recomandarea prietenelor, am suplimentat cu lapte praf. Aveam momente când nu suportam să mai alăptez, durerile erau înfiorătoare.
Pe măsură ce treceau zilele, creștea și porția de lapte praf. Copilul era mai fericit, eu cu dureri mai puține. Până când (bebe avea aproximativ o lună) am simțit într-unul dintre sâni senzații de durere, arsură, înfierbințeală. M-am grăbit la medic, diagnosticul fiind mastită mamară. Sfatul doctorului: să pun copilul la sân, cât de des posibil (pe lângă tratamentul oferit, bineînțeles).
Este drept, aproape că îl înțărcasem pe bebeluș. Alăptarea devenise un chin, motiv pentru care în cele mai multe cazuri îi ofeream formulă.
Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că am greșit. Îmi închipuisem că voi alăpta măcar 3-4 luni, în niciun caz nici măcar o lună. Așa că ceva din mine s-a resetat. Atât fizic, dar mai ales psihic. Mi-am propus să reîncep să alăptez, oricât de greu ar fi. Și a fost, mai ales că, nepunându-l pe bebe la sân până atunci, producția de lapte era mică.
Ce am făcut efectiv? Am renunțat la formulă, o preparam doar seara înainte de somnul de noapte. În rest, întreaga zi alăptam. Primele 3 zile au fost cumplite, până am reușit să restabilesc lactația. Dureri foarte mari, copilul plângea continuu. Dar ambiția a fost mai mare decât toate acestea.
Și am reușit. Când bebe a împlinit 2 luni, eliminasem cu totul laptele praf. Alăptam exclusiv!